În era primitivă indivizii, dar mai ales comunităţile cărora le aparţineau, erau precupaţi de asigurarea securităţii alimentare şi teritoriale. Relaţia lor cu mediul înglobant se rezuma la identificarea resurselor care permiteau supravieţuirea şi emergenţa relaţiilor intracomunitare. Dezvoltarea tehnologiei armelor a adus în prim planul preocupărilor securitatea spaţiilor şi a teritoriilor care asigurau resursele vitale. Dezvoltarea comunităţilor şi apariţia statelor a adus în centrul atenţiei cucerirea de noi teritorii, posesoare de noi resurse, care să asigure prosperitatea şi supremaţia centrului de putere.
Putem sesiza, în această etapă, primele excese din partea omului în raporturile sale cu mediul înglobant: vînarea unor specii pînă la exterminare (elefanţii pentru fildeş, spre exemplu) şi identificarea/exploatarea unor zăcăminte naturale de cărbune, gaze naturale sau petrol fără nici o grijă pentru fauna şi flora învecinată.
De la exploatarea unor resurse pînă la realizarea produselor finale omul generează deşeuri. Începe, într-o fază embrionară, conflictul dintre om şi natura înglobantă. Securitatea teritorială, bazată pe conflictul între ideologii, sacrifică resurse enorme pentru înarmare iar conflictele regionale (Vietnam) devin poligoanele de testare a unor arme ( napalmul) care afectează grav atît omul cît şi natura.
Marile imperii coloniale au dispărut – atingînd masa critică de sustenabilitatea din perspectiva securităţii teritoriale – generînd o multitudine de conflicte locale pentru eliberare. Noi resurse şi noi teritorii sînt devorate/devastate în aceste războaie locale.
Echilibrul precar al Războiului Rece a fost menţinut cu mari sacrificii în sfera resurselor întrucît competiţia tehnologică, mai ales în domeniul militar, a solicitat noi şi noi materii prime şi materiale. Securitatea militară a devenit regele neîncoronat al existenţei globale. Natura a fost privită ca un izvor nesecat de resurse şi un loc ideal pentru depozitarea deşeurilor. Resursele naturale au devenit axa de forţă a resurselor de securitate. Dezvoltarea armelor de nimicire în masă, mai ales a celui nuclear, ridică tot mai mult semne de întrebare privind supravieţuirea naturii  şi a speciei umane în general. Pentru prima oară oameni conştietizează că securitatea militară poate deveni cea mai teribilă armă împotriva securităţii mediului.

Prin securitatea mediului înţelegem atît biosecuritatea, adică securitatea a tot ceea ce este viu, cît şi securitatea lumii anorganice, cea care generează resursele şi găzduieşte biosul pe glob.

Intreg articolul: LINK

Din ce in ce mai des specialistii, dar mai ales nespecialistii, constata prezenta unei confuzii generalizate atunci cind au loc dezbateri privind problematicile legate direct, sau indirect, de sfera securitatii natiunii.
Uneori putem sesiza ridicolul. Un exemplu in acest sens l-a constituit pozitia unui lider de ONG atunci cind au fost aduse in dezbatere publica setul de legi privind securitatea natiunii. Cind s-a ajuns la proiectul de lege privind activitatea din sfera securitatii – care incearca sa adapteze legea sigurantei nationale – distinsul conducator de ONG a sustinut, spre amuzamentul celor prezenti, ca trebuie eliminat cuvintul “securitate” din ratiuni de posibila conexiune cu fosta institutie a lui Ceausescu!

Aceasta atitudine, prezenta la multi dintre contemporanii nostri, are o dubla explicatie: pe de o parte, manipularea publica declansata dupa anul 1990 care viza reducerea potentialului operational al comunitatii nationale de informatii (pentru a permite “cucerirea” Romaniei prin modalitati de agresiune non-militare) si, pe de alta parte, insuficienta preocupare a institutiilor guvernamentale, ONG-uri sau formatori de opinie de a explica oamenilor ca acest concept – securitate – este inclus in denumiri cu valente globale (Consiliul de Securitate al ONU) sau regionale (Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa – OSCE).

Securitatea, ca si concept de maxima generalitate, este in acelasi timp un parametru de stare si o procesualitate socio-economica. Cu exceptia unei Hotariri a CSAT din anul 2002, nu exista un act normativ care sa defineasca acest domeniu. Un proiect care sa fie denumit “Lege privind activitatea din sfera securitatii Romaniei” ar putea inlocui cu succes actuala lege a sigurantei si ar putea oferi o prima definire – validata printr-un text de lege – a conceptului “securitate nationala” si ar putea face precizarile legale privind componenta si atributiile institutiilor in acest domeniu.

In opinia mea pot exista mai multe perspective din care putem defini conceptual securitatea natiunii, astfel:
1. Securitatea natiunii poate fi formata din securitatea interna si securitatea externa.
2. Securitatea poate fi formata din aparare militara, securitatea publica (care poate include si protectia publica) si intelligence.
3. Securitatea poate include activitati de tip safety (siguranta) si protection (protectie). Activitatea de tip safety presupune functionarea in parametrii proiectati ai unui sistem (organizarile sociale au particularitati de care trebuie sa se tina seama) si protectie, altfel spus contracararea agresiunilor externe asupra sistemului si mentinerea lui in parametrii specifici starii safety. Putem accepta ca atunci cind se vorbeste despre siguranta publica sa intelegem acea stare in care legalitatea este respectata iar comunitatile umane evolueaza in paramaterii normali ai unei societati democratice.

Profesionalizarea politicului

Revista Lumea sub lupa

Motto: Accept ideologiile, dar detest metodologiile.

Copacul ideologiilor va fi veşnic verde, susţin unii analişti politici. Din păcate, la umbra acestui copac cresc majoritatea ciupercilor politice. Ca şi ciupercile majoritatea acestora au existenţe efemere dar consecinţele toxice ale existenţei acestora viciază, de cele mai multe ori, o întreagă naţiune.
De foarte multe ori prin profesionalizarea politicului se susţine promovarea tehnocraţilor. Fals. Domeniul de intervenţie al decidenţilor politici – naţiunea - este o construcţie socio-economică extrem de complexă în care modelele de intervenţie sistemice îşi dovedesc rapid limitele. O naţiune nu este o sumă mecanică de componente ci este un organism viu, cu milioane de „celule” umane care depind de deciziile politicienlor.

Citeste intreg articolul: LINK

Dialogul social – componentă a parteneriatului public-privat O posibilă conceptualizare şi abordare “Stregthening Social Dialogue in private security industry" Bucureşti, 10-11 decembrie 2008 Unde se află azi România din perspectiva dialogului privind industria privată de securitate? Pentru a răspunde la această întrebare ne propunem să abordăm următoarele aspecte: 1 cadrul legal privind definirea domeniului securităţii naţionale; 2 parteneriatul public-privat ca soluţie a gestionării acestui domeniu; 3 industria privată de securitate ca parte a parteneriatului public-privat. Din analiza cadrului legal actual vom constata că nu există un document care să valideze unitar domeniul securităţii şi, implicit, nu există un sistem de referinţă la care să ne raportăm atunci cînd ne propunem soluţionarea relaţiei public-privat, în diversele aspecte privind securitatea unei naţiuni. Pe de altă parte, există confuzia (probabil din preluarea mimetică a unor sintagme din legislaţia altor state) referitor la domeniul securităţii prin avansarea unor expresii de genul „privatizarea securităţii” sau chiar „industria de securitate privată”. Dacă avem respect faţă de rigoarea conceptuală şi faţă de unele definiri ale domeniului securităţii vom susţine că operăm cu „servicii publice” sau „servicii private” de securitate. În perspectiva mea securitatea este, pe de o parte, un parametru de stare, şi, pe de altă parte, o procesualitate socială propriei fiecăre naţiuni, comunitate sau cetăţean. Această dublă calitate impune acurateţe şi responsabilitate în abordarea domeniului securităţii. Cititi intreaga prezentare: LINK