În era primitivă indivizii, dar mai ales comunităţile cărora le aparţineau, erau precupaţi de asigurarea securităţii alimentare şi teritoriale. Relaţia lor cu mediul înglobant se rezuma la identificarea resurselor care permiteau supravieţuirea şi emergenţa relaţiilor intracomunitare. Dezvoltarea tehnologiei armelor a adus în prim planul preocupărilor securitatea spaţiilor şi a teritoriilor care asigurau resursele vitale. Dezvoltarea comunităţilor şi apariţia statelor a adus în centrul atenţiei cucerirea de noi teritorii, posesoare de noi resurse, care să asigure prosperitatea şi supremaţia centrului de putere.
Putem sesiza, în această etapă, primele excese din partea omului în raporturile sale cu mediul înglobant: vînarea unor specii pînă la exterminare (elefanţii pentru fildeş, spre exemplu) şi identificarea/exploatarea unor zăcăminte naturale de cărbune, gaze naturale sau petrol fără nici o grijă pentru fauna şi flora învecinată.
De la exploatarea unor resurse pînă la realizarea produselor finale omul generează deşeuri. Începe, într-o fază embrionară, conflictul dintre om şi natura înglobantă. Securitatea teritorială, bazată pe conflictul între ideologii, sacrifică resurse enorme pentru înarmare iar conflictele regionale (Vietnam) devin poligoanele de testare a unor arme ( napalmul) care afectează grav atît omul cît şi natura.
Marile imperii coloniale au dispărut – atingînd masa critică de sustenabilitatea din perspectiva securităţii teritoriale – generînd o multitudine de conflicte locale pentru eliberare. Noi resurse şi noi teritorii sînt devorate/devastate în aceste războaie locale.
Echilibrul precar al Războiului Rece a fost menţinut cu mari sacrificii în sfera resurselor întrucît competiţia tehnologică, mai ales în domeniul militar, a solicitat noi şi noi materii prime şi materiale. Securitatea militară a devenit regele neîncoronat al existenţei globale. Natura a fost privită ca un izvor nesecat de resurse şi un loc ideal pentru depozitarea deşeurilor. Resursele naturale au devenit axa de forţă a resurselor de securitate. Dezvoltarea armelor de nimicire în masă, mai ales a celui nuclear, ridică tot mai mult semne de întrebare privind supravieţuirea naturii  şi a speciei umane în general. Pentru prima oară oameni conştietizează că securitatea militară poate deveni cea mai teribilă armă împotriva securităţii mediului.

Prin securitatea mediului înţelegem atît biosecuritatea, adică securitatea a tot ceea ce este viu, cît şi securitatea lumii anorganice, cea care generează resursele şi găzduieşte biosul pe glob.

Abordarea pe care o avansăm în domeniului securităţii mediului este de tip postsistemic, abordare care pleacă de la ipoteza că întregul este mai mult decît suma părţilor (proprie abordărilor sistemice) şi care poate fi explicată prin emergenţa şi dinamica sinergiei sistemului. Din aceste raţiuni, considerăm că securitatea mediului este conceptul de maximă generalitate în sfera securităţii şi este o limitare contraproductivă dacă este redusă doar la protecţia mediului sau securitatea ecologică. Securitatea mediului, din perspectiva ultimelor documente ale UE, devine premisa fundamentală a dezvoltării durabile.
Relaţia tot mai cuprinzătoare între securitatea mediului şi cea de tip clasic, politico-militară, este evidenţiată şi prin preocupările tot mai extinse ale NATO şi OSCE în domeniul mediului.
Omul conştietizează, începînd  cu  deceniul şapte al secolului XIX, că el este parte a unui întreg şi trebuie să înţeleagă, pe de o parte, locul şi limitele acţiunilor sale, şi, pe de altă parte, modalitatea în care evoluează (sau involuează) întregul ca o consecinţă a acţiunilor sale.
Securitatea teritorială, atît de mult promovată de politicieni şi militari, face loc intereselor din sfera securităţii economice, domeniu care garantează prosperitatea naţiunilor şi, pe cale de consecinţă, agresiunile deschise, de tip militar, sînt înlocuite cu agresiunile ascunse, nonenergetice, de tip economic, financiar-bancar, informatic, cultural sau imagologic. Nu mai sînt vizate teritoriile ci centrele de decizie, capabilităţile economice şi resursele acestora. Globalizarea şi influenţa companiilor transnaţionale devin axele de forţă ale omenirii. Zeul profit se instalează comod în centrele de decizii globale. Agresiunile sînt redefinite şi sînt identificate noi familii de agresiuni, de genul cyberatacurilor sau bioterorismului.
Securitatea economică devine mobilul acţiunilor la nivel global. Ea nu poate fi susţinută fără realizarea securităţii resurselor naturale, financiare sau umane. Polarizarea bunăstării este susţinută şi de polarizarea potenţialului intelectual. După cum s-a demonstrat, mintea umană este singura resursă inepuizabilă, multiplicatoare de valoare adăugată la infinit prin imaginaţia sa şi prin caracterul său nepoluant. Ea este singura care poate fi în armonie cu natura înglobantă. Atunci cînd vrea...
În ultimele decenii, ca o reală megafiinţă, „mama natură” a început să reacţioneze la acţiunile iresponsabile ale omului iar magnitudinea acestora uneori nu poate fi nici înţeleasă şi cu atît mai puţin gestionată de omenire. Răul realizat în decenii nu poate fi reparat, la nivel global, decît prin soluţii care vor impune alte decenii. Din păcate, unele procese sînt ireversibile iar arsenalul naturii este, practic, greu de imaginat şi, uneori, imposibil de contracarat. Omul, parte a biosului şi parte a ecosistemului global, este singura componentă care poate încetini dinamica confruntării sale cu mediul înglobant. Zeul convieţuirii şi al echilibrelor fireşti trebuie să-l detroneze pe zeul profitului. Finalitatea acestui proces este realizarea, din nou, a echilibrului între componentele ecosistemelor.

Din aceste considerente susţinem că  anvelopa de maximă generalitate a securităţii globale este securitatea mediului care include biosecuritatea, securitate economică, securitatea energetică, securitatea alimentară, securitatea militară, etc. Dacă pînă în acest moment experţii în sfera securităţii erau preocupaţi de mediul de securitate global ei trebuie să-şi reconsidere abordările şi să demareze înţelegerea şi gestionarea performantă a securităţii mediului.

Realizarea unui cadru legal la nivel european şi adaptarea lui la nivelul fiecărui stat membru al UE este un prim pas; important şi necesar dar nu şi suficient. Europa este un mozaic de culturi organizaţionale iar statele care vin din fostul Tratat de la Varşovia, spre exemplu,  prezintă particularităţi de care trebuie să ţinem seama. România a fost timp de jumătate de secol sub regim totalitar în care cultura comunităţilor nu a existat întrucît centralismul excesiv, propriu acestui tip de organizare statală, a exclus orice iniţiativă şi, implicit, responsabilitate asumată de conducerile comunităţilor.
Descentralizarea administrativă – cerinţă a noii culturi comunitare – este un proces care poate fi iniţiat printr-un cadru legal adecvat şi o arhitectură instituţională de tip european iar procesele de implementare, la nivelul comunităţilor, a obiectivelor incluse în legislaţia din domeniul mediului se dovedesc dificile şi nepeformante.
Lipsa unei reale culturi comunitare este determinată şi de cultura civică inadecvată a populaţiei şi, în mare măsură, de incapacitatea aleşilor locali de a gestiona problematicile comunităţilor şi de a-şi asuma responsabilităţi la nivelul acestora. Realitatea dovedeşte, cel puţin în cazul României, că descentralizarea administrativă nu aduce după sine şi creşterea performanţei de gestionare a problemelor comunităţilor. Un caz elocvent în acest sens îl constituie procesul de implementare a legislaţiei în domeniul managementului deşeurilor, respectiv al gropilor de gunoi ecologizate, de către comunităţile locale.
Realitatea dovedeşte că descentralizarea nu a determinat şi responsabilizarea decidenţilor locali. Pe de altă parte, relaţia dintre cetăţean şi instituţiile statului este, de cele mai multe ori, de confruntare şi nu de cooperare în implementarea prevederilor legislative. Această atitudine este consecinţa deceniilor de autoritate ale statului în relaţiile sale cu cetăţeanul.
La ora actuală ne confruntăm cu ceea ce în ţările civilizate se numeşte criminalitatea de mediu. Legislaţia severă în domeniul mediului a determinat apariţia şi dezvoltarea unei adevărate structuri de grupuri infracţionale care realizează beneficii uriaşe din eludarea constrîngerilor impuse de cadrul legal naţional sau internaţional.
Un exemplu edificator în acest sens îl constituie concluziile raportului pe anul 2009 al Ministerului de Interne al Regatului Unit al Marii Britanii (Home Office) care semnalează existenţa a peste 4.000 de grupuri de criminalitatea organizată în domeniul deşeurilor, activitatea acestora determinînd existenţa unei economii subterane în valoare de aproximativ 40 miliarde de lire sterline! Marea Britanie, prin Agenţia de Protecţie a Mediului, utilizează în tot mai mare măsură capabilităţi proprii de intelligence. Există un corp de foşti ofiţeri de intelligence care sprijină documentarea privind acţiunile cu caracter criminal în sfera securităţii mediului. Ei lucrează deplin acoperiţi şi nu sînt cunoscuţi de un număr foarte mic de persoane din Agenţia de Protecţia Mediului.

Consecinţele de mare amplitudine, posibil a fi generate de accidentele industriale, impun realizarea unui corp de procurori şi judecători specializaţi în domeniul mediului. Nu ar fi lipsită de interes chiar instituirea unor instanţe specializate, în sistemul judiciar românesc, pe infracţiuni la adresa mediului.
În alte state există asemenea preocupări şi ne vom opri doar la SUA. Biroul procurorului districtual din Los Angeles şi-a propus protejarea mediului unic al Los Angeles-ului prin impunerea agresivă a legilor mediului. Procurori şi investigatori pregătiţi în mod special cooperează pentru realizarea acestui obiectiv şi al securităţii locului de muncă.
Din perspectiva legislaţiei americane prin acte criminale la adresa mediului identificăm:
•    Transportul ilegal, tratarea, depozitarea sau dispunerea deşeurilor ocazionale.
•    Suflurile de petrol.
•    Certificarea frauduloasă a testelor de smog ale automobilelor.
Lunar au loc analizele a unui grup de lucru intitulat Los Angeles County Environment Strike Force care are ca misiune coordonarea eforturilor de contracarare a criminalităţii de mediu. Este extrem de interesant faptul că în această structură identificăm California Environment Protection Agency, Criminal Investigation Branch, Surveillance and Enforcement Unit.(www.da.co.la.ca.us/envosha.htm)

În România, unul din factorii care aduc atingere securităţii mediului o constituie şi abuzul de proprietate, mai ales în domeniul defrişărilor. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României prevede elaborarea şi implementarea unui „Program Naţional pentru Gestionarea Durabilă a Pădurilor” care să permită crearea premiselor de gestionare responsabilă a fondului naţional forestier.
Legislaţia privind limitarea uzului de proprietate, mai ales atunci cînd efectele negative au un mare impact asupra comunităţilor, nu este suficient de clară iar abuzurile proprietarilor sînt justificate prin dreptul de exercitare nelimitat al uzului de proprietate. De cele multe ori beneficiile sînt private iar insecurizarea mediului este publică/comunitară. În acest sens constituţiilor unor state precum Italia sau Germania sînt extrem de clare.

Cadrul legal general actual din România acordă importanţa cuvenită problematicii securităţii mediului. Strategia de Securitate Naţională a României ( 2006 ) apreciază că securitatea naţională poate fi pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatic ori asociată, provenind din mediul înglobant sau reflectînd degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activităţi umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile. Prin fenomene grave se înţeleg, printre altele, catastrofele industriale sau ecologice care determină un număr mare de victime, poluarea gravă a mediului pe teritoriul naţional sau în regiunile adiacente. Strategia de Securitate Naţională a României îşi propune, printre alte obiective de interes naţional, „protejarea resurselor naturale şi a mediului”.
Într-un raport al comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor în domeniul sănătăţii publice din România (2008) se admite că printre determinanţii sănătăţii trebuie incluse şi „condiţiile socio-economice, culturale şi de mediu”.

Cadrul legal actual constituie una din premisele favorabile obiectivului general al oricărei comunităţi din România: dezvoltarea durabilă. Conceptul de dezvoltare durabilă porneşte de la ipoteza că civilizaţia umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie ale acesteia, de capacitatea ei de autoreglare şi stabilitate. Pentru România, dezvoltarea durabilă presupune identificarea unei noi paradigme/modele de dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu.

Strategia UE privind dezvoltarea durabilă defineşte printre principiile directoare şi cel al precuţiunii, mai ales în cazul în care informaţiile ştiinţifice au un mare grad de incertitudine, şi cel al „poluatorul plăteşte”. Din aceste perspective considerăm că problematica poluării electromagnetice trebuie să devină un domeniu căruia să i se acorde mai multă atenţie.
Biosul, căruia îi aparţine şi fiinţa umană, este supus tot mai mult unui adevărat bombardament de fluxuri electrice şi magnetice. Cîmpul electromangentic natural este neutru faţă de activitatea celulelor umane în timp ce fluxurile de sute şi mii de ori mai mari, generate de varietatea mare de surse de fluxuri electromagnetice, determină – într-un interval lung de timp – modificări semnificative ale metabolismului sau capacităţii sistemului imunitar de a funcţiona normal.
Consider  că printre indicatorii din Indexul Societăţii Durabile trebuie să fie inclusă şi calitatea cîmpurilor electromagnetice, alături de calitatea aerului, calitatea apelor de suprafaţă sau calitatea solului.
Electropoluarea, sau electrosmogul, este o realitate a vieţii moderne. Eletropoluarea, definită ca radiaţia non-ionizantă, se consideră că nu are suficientă energie pentru modificarea atomilor sau moleculelor dar este, tot mai mult, o problemă socio-politică care generează dezbateri aprinse. Un rol determinant, în aceste dezbateri, este jucat de interesele economice ale unor firme transnaţionale, producătoare de aparate care generează radiaţii non-ionizante.
Disputele sînt întreţinute şi de inexistenţa unor rezultate relevante ale studiilor realizate în acest domeniu. Efectele asupra sănătăţii publice trebuie să fie identificate prin abordări multidisciplinare în domeniul biologiei, medicinei şi toxicologiei întrucît radiaţiile nu pot fi sesizate prin simţurile naturale ale fiinţei umane. Consecinţele, aşa cum deja au demonstrat o parte din studiile efectuate, sînt de durată şi tot mai complexe ca efecte colaterale.
Abordarea Consiliului Federal din Elveţia, prin Legea Protecţiei Mediului, constituie în opinia noastră un exemplu demn de urmat. Oficialităţile eleveţiene, pornind de la principiul precauţiei, limitează la maxim posibil poluarea electromagnetică (electrosmogul), atît din perspectivă tehnică cît şi al fezabilităţii economice, urmărindu-se înlăturarea efectelor nocive asupra sănătăţii publice. Cu alte cuvinte, abordarea este realizată şi din perspectivele securităţii publice în dimensiunea sa privind sănătatea publică.
Limitarea radiaţiilor emise de telefonia mobilă, spre exemplu, trebuie realizată prin reglementări tehnice internaţionale. Realitatea dovedeşte că expunerea biosului la radiaţii non-ionizante va creşte concomitent cu varietatea surselor de generare determinate de tehnologiile viitorului. Din aceste raţiuni, pentru reducerea la maxim a riscurilor noilor tehnologii trebuie ca acestea să fie monitorizate constant după introducerea lor pe piaţă, prin modalităţi adecvate şi prin programe de cercetare performante. Sistemul de telecomunicaţii 3G, spre exemplu, a fost introdus în Europa fără nici un test sau cercetare asupra efectelor biologice şi genotoxice!
Legislaţia românească în domeniul asigurării protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante şi securităţii surselor de radiaţii susţine că ea se va realiza prin „aplicarea diverselor proceduri şi echipamente pentru menţinerea dozelor şi riscurilor la nivelul raţional cel mai scăzut, în limitele admise şi în scopul prevenirii accidentelor, limitării şi înlăturării consecinţelor acestora” (Legea 137/95 privind protecţia mediului). Formularea este vagă şi interpretabilă.
Studiile recente au demonstrat că pe termen lung electrosmogul poate determina distrugerea unor neuroni din regiunile creierului responsabile cu memorarea, mişcarea şi învăţarea (prof.Leif Salford, Universitatea Lund, Suedia). Electrosmogul determină scăderea imunităţii motiv pentru care organismul uman devine extrem de vulnerabil la orice formă de bioatacuri, raţiune pentru care 1.200 de medici germani şi alţi 2.000 de medici din întreaga lume au semnat “Apelul de la Freiburg” prin care sînt solicitate restricţii severe în domeniul tehnologiei wireless. Dr.Nicole de Cahna (Londra) susţine că orice dezechilibru în cîmpul nostru electromagnetic natural generează disfuncţii la nivelul structurii şi funcţionării celulare, situaţie care poate determina afecţiuni la persoanele sensibile electromagnetic.
Susţinem că pînă cînd comunitatea ştiinţifică nu poate oferi concluzii certe, privind consecinţele electrosmogului asupra stării de sănătate, este recomandată luarea unor măsuri preventie şi aplicarea fermă a “principiului precauţiei” (precum în Belgia, Italia sau Franţa) care presupune reconsiderarea limitelor propuse de ICNIRP (International Commission on Non-Ionizing Radiation Protection) pentru anumite frecvenţe precum şi măsuri administraţie privind amplasarea antenelor (minim 150 m) faţă de şcoli, spitale, grădiniţe şi interzicerea acestora pe blocurile de locuuinţe.
În Franţa, tribunalul din Creteil (Val-de Mare) a dispus la 11 august 2009 interzicerea instalării unie antene GSM pe un imobil situat în arondismentul XIII al Parisului. Decizia instanţei pariziene urmează unie serii de hotărîri judecătoreşti şi stabileşte un precedent. În virtutea principiului precauţiei şi “tulburării anormale de vecinătate”, se poate interzice amplasarea unor asemenea antene în apropierea locuinţelor. Şi în România se aud tot mai multe voci care solicită aplicarea aceluiaşi principiu pe spaţiul urban naţional.
Relevant este faptul că instituţiile guvernamentale au acceptat tacit această realitate şi acordă „sporul de antenă”, o sumă de bani care se doreşte a compensa influenţa discretă, constantă şi perfid-nocivă a radiaţiilor non-ionizante prin efectele colaterale asupra sănătăţii omului. Trebuie să specificăm faptul că nu radiaţia în sine afectează corpul uman ci informaţia care este transmisă avînd ca suport semnalele radio sau microundele. Modulaţiile undelor electromagnetice rezonează cu cele proprii corpului uman determinînd perturbări ale „frecvenţelor de lucru naturale”. Acest mix de frecvenţe determină grave disfuncţii ale organismului uman la nivelul său cel mai discret – celula – generînd o întreagă gamă de efecte patologice precum oboseala, anxietatea şi cancerul.
România va propune conferinţei IMPEL Sibiu 2009 să susţină necesitatea realizării unei „Agende a UE” de cercetare a influenţei cîmpurilor electromangentice în creştere asupra biosistemelor şi a sănătăţii publice în general. Se impun identificarea de urgenţă atît a măsurilor tehnice cît şi administrative care să permită minimizarea consecinţelor negative asupra sănătăţii publice.
În caz contrar, riscăm să ne focalizăm pe realizarea unui mediu înglobant tot mai curat pentru oameni tot mai fragili ca stare de sănătate.

Accidentele industriale cu efecte majore devin tot mai mult o ameninţare la adresa atît a securităţii mediului cît şi a locului de muncă. Referitor la Directiva SEVESO II consider că specialiştii din instituţiile abilitate trebuie să se implice mai mult în definirea atribuţiilor experţilor de mediu în cadrul sistemului de management al securităţii, respectiv în elaborarea şi implementarea/monitorizarea /inspecţia „Rapoartelor de securitate” (RS), „Planurilor de urgenţă internă” (PUI) şi „Planurilor de urgenţă externă” (PUE).
Specialiştii de mediu au un rol major în evaluarea impactului asupra securităţii mediului în caz de accidente/incidente majore şi al managementului restabilirii condiţiilor iniţiale de mediu.
Implementarea Directivei SEVESO II în România prezintă unele dificultăţi determinate de:
•    Reducerea activităţi unor companii şi, implicit, a personalului responsabil cu implementarea prevederilor mai sus menţionate.
•    Scoaterea unor obiective de sub incidenţa Directivei SEVESO II ca efect al reducerii cantităţilor de substanţe periculoase sub limitele prevăzute (este cazul fostelor combinate chimice de mari dimensiuni).
•    Privatizarea unor companii fără obligaţii în domeniul securităţii mediului sau care nu respectă obligaţiile asumate, din lipsă de resurse sau din raţiuni de profit.
•    Nu există un temei legal şi o metodologie adecvată de închidere a obiectivelor aflate sub incidenţa Directivei SEVESO II sau prin care să fie definit conceptul „deficienţe grave”, care să permită măsuri de prevenire, funcţionare temporară/parţială sau suspendarea activităţii.
•    Nu există un sistem de management integrat, la nivel naţional şi internaţional, privind colectarea, stocarea, valorificarea sau neutralizarea substanţelor periculoase inutilizabile.
•    Parcurile industriale sînt definite diferit în ţările din UE iar cadrul legal aferent nu este corelat cu prevederile Directive SEVESO II.
•    Există prea multe interpretări ale încadrării diferitelor tipuri de substanţe şi preparate chimice periculoase raţiune pentru care întîlnim dese încadrări eronate a obiectivelor la risc minor/major cu consecinţe diferite asupra obligaţiilor operatorilor.

Consider de maximă urgenţă  promovarea la nivelul UE a demersurilor privind  întocmirea unor ghiduri de inspecţie şi control, de verificare al sistemelor de management al securităţii, de elaborare a politicilor de prevenire a accidentelor majore şi al rapoartelor de securitate. Abordarea unitară, la nivelul UE, al acestor activităţi va permite definirea unor metodologii europene de analiză a riscului. Trebuie să se  realizeze un website la nivel european care să includă rapoartele de inspecţie realizate în diferite ţări avînd ca finalitate promovarea celei mai bune practici în domeniu.

Securitatea genetică este reprezentată de un spectru larg de măsuri (politici, regim de reglementări, măsuri ştiinţifice şi tehnice) aplicate într-un cadru organizat, necesar minimizării riscurilor potenţiale pe care biotehnologia modernă le poate aduce asupra echilibrului natural al mediului înglobant şi sănătăţii umane. Domeniul securităţii genetice este indisolubil legat de cercetarea fundamentală şi aplicativă. Biotehnologia modernă este un domeniu  relativ nou la nivel global şi a fost promovată de rezultatele semnificative înregistrate în special în ultimii zece ani de cercetare fundamentala şi aplicativă. În termeni largi, biotehnologia modernă are ca obiect de studiu modificarea genetică a organismelor.
Controlul implementării legislaţiei în acest domeniu este de o importanţă deosebită pentru credibilitatea sistemului de securitate genetică. Funcţionarea unui corp de inspecţie în domeniul securităţii genetice şi a unor laboratoare acreditate în detectarea şi evaluarea OMG (organismelor modificate genetic), sînt premisele esenţiale pentru realizarea unui management performant în acest domeniu.
     România trebuie să continue armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene şi realizarea cadrului instituţional pentru implementarea acesteia în vederea potenţării sistemului de inspecţie şi control, al activităţilor cu privire la organismele  modificate genetic, concomitent cu dezvoltarea potenţialul de control la frontieră ( importuri, exporturi şi tranzitului OMG).
Biodiversitatea înseamnă varietatea vieţii pe Pământ, reprezentînd bogăţia naturală a planetei, şi asigură condiţiile existenţei vieţii şi prosperităţii umane. Biodiversitatea susţine multe dintre serviciile de bază de care depindem, ca de exemplu apa pe care o bem şi aerul pe care îl respirăm, asigură hrana noastră cea de toate zilele, reglează ciclurile climatice şi ne curăţă deşeurile. Fără biodiversitate nu am putea supravieţui. Ca urmare, aceasta poate fi privită şi ca o poliţă de asigurare pe care ne-o pune la dispoziţie planeta. Valoarea sa poate fi comparată cu cea a pieţelor financiare la care portofoliul de acţiuni (specii în acest caz) constituie o garanţie împotriva perturbărilor.
În prezent, biodiversitatea dispare într-un ritm alarmant, mai ales datorită modului în care abuzăm de natură pentru a susţine producţia, consumul şi comerţul în economia globalizată în care trăim. Principala cauză a reducerii biodiversităţii este pierderea habitatului şi fragmentarea cauzată de defrişarea pădurilor şi a zonelor naturale în vederea construirii de locuinţe şi drumuri sau pentru agricultură, desecarea zonelor umede, bararea rîurilor în scopuri agricole şi golirea mărilor de peşti.
Speciile străine migratoare sînt considerate de către mulţi specialişti ca cea de a doua mare ameninţare la adresa biodiversităţii mondiale. Indiferent dacă au fost introduse intenţionat sau accidental, aceste specii pot provoca pagube oamenilor, ecosistemelor şi speciilor indigene existente de plante şi animale. În ceea ce priveşte problema speciilor străine migratoare, se prevede o agravare a acesteia în secolul următor datorită schimbărilor climatice, intensificării comerţului şi turismului.
Gestionarea adecvată a acestei probleme impune necesitatea unui mecanism de  avertizare timpurie cu privire la speciile străine migratoare, înfiinţarea unui sistem informaţional la scară europeană, care să identifice, să detecteze, să evalueze şi să reacţioneze la invaziile noi, cu tendinţe de expansiune.
    În România prin aplicarea H.G. nr.1320/2008  privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Protejate şi prin furnizarea informaţiilor către structura specializată din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu, se va realiza gestionarea unitară şi integrată a ariilor naturale protejate la nivel naţional precum şi a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural din reţeaua naţională de arii naturale protejate.


    Concluzie

Apreciez că a venit momentul unor reaşezări conceptuale în sfera securităţii naţiunii. Este momentul, în opinia mea, să trecem de la analiza mediului de securitate la înţelegerea securităţii mediului.
Mediul înglobant este furnizorul tuturor resurselor necesare existenţei biodiversităţii planetare. Tot el a devenit, în timp dar tot mai mult, depozitarulul deşeurilor rezultate din produsele de fabricaţie, a serviciilor sau a excesului şi lăcomiei umane.
Procesualităţile proprii mediului înglobant au o dinamică aparte iar dezechilibrele generate de acţiunile voluntare sau accidentale ale omului sînt, în marea lor majoritate, ireversibile.
Pentru a gestiona adecvat relaţia dintre socio-organizări şi mediul înglobant trebuie să se treacă de la dezvoltarea bazată pe profit la dezvoltarea bazată pe resurse. Dacă vom considera securitatea unei naţiuni atît o caracterisitcă de stare cît şi o procesualitate socio-economică atunci variabila numită mediul înglobant trebuie să ocupe un loc de prim rang în ecuaţiile care oferă soluţiile cele ma favorabile.
Confrunarea cu mama-natură nu are decît un singur final: dispariţia civilizaţiei şi a oamenilor!