Unde se află azi România din perspectiva dialogului privind industria privată de securitate? Pentru a răspunde la această întrebare ne propunem să abordăm următoarele aspecte:
1 cadrul legal privind definirea domeniului securităţii naţionale;
2 parteneriatul public-privat ca soluţie a gestionării acestui domeniu;
3 industria privată de securitate ca parte a parteneriatului public-privat.
Din analiza cadrului legal actual vom constata că nu există un document care să valideze unitar domeniul securităţii şi, implicit, nu există un sistem de referinţă la care să ne raportăm atunci cînd ne propunem soluţionarea relaţiei public-privat, în diversele aspecte privind securitatea unei naţiuni.
Pe de altă parte, există confuzia (probabil din preluarea mimetică a unor sintagme din legislaţia altor state) referitor la domeniul securităţii prin avansarea unor expresii de genul „privatizarea securităţii” sau chiar „industria de securitate privată”. Dacă avem respect faţă de rigoarea conceptuală şi faţă de unele definiri ale domeniului securităţii vom susţine că operăm cu „servicii publice” sau „servicii private” de securitate.
În perspectiva mea securitatea este, pe de o parte, un parametru de stare, şi, pe de altă parte, o procesualitate socială propriei fiecăre naţiuni, comunitate sau cetăţean. Această dublă calitate impune acurateţe şi responsabilitate în abordarea domeniului securităţii.

1) Cadrul legal actual din România nu face nici o precizare privind sintagma „industria privată de securitate” după cum nici referirile la procesele în care parteneriatul public-privat (indiferent de sfera la care se referă) ar trebui să fie axa de forţă nu sunt prea numeroase. Una din posibilele explicaţii o putem identifica în dificultatea statului de a-şi preciza poziţia în cadrul unor procese social-economice. Statul centralizat, prezent în mentalitatea majorităţii angajaţilor guvernamentali, renunţă cu dificultatea la poziţia de control şi de coordonare a proceselor economice sau, în cazul nostru, a celor care vizează securitatea naţiunii.
Domeniul în discuţie, industria privată de securitate, poate fi abordat din cel puţin două perspective: ca activitatea economică sau ca un serviciu privat specializat în sfera securităţii naţiunii. Realizarea unei distincţii clare este imposibilă!
La ora actuală domeniul securităţi unei naţiuni tinde să se modeleze în raport de noile modalităţi de agresiune. Agresiunile armate tind să fie înlocuite cu modalităţi tot mai subtile de „cucerire” a capabilităţilor unei alte naţiuni. Starea de securitate a unei naţiuni, şi implicit a fiecărui cetăţean, este redefinită continuu. Globalizarea a realizat interconexiuni care permit o gestionare mai performantă a resurselor naţionale sau globale dar, după o dovedeşte şi criza financiară actuală, vulnerabilizează naţiunile în modalităţi şi domenii pentru care ea nu este pregătită. Cum ar fi putut forţele din sistemul de securitate, publică sau privată, să protejeze la ora actuală sistemul financiar al unei naţiuni sau resursele financiare ale cetăţenilor ei?
Cadrul legal actual din România nu oferă o definire clară a conceptului de „securitate naţională”. Nu există o lege care să definească domeniul. Doar în cadrul unui document, aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în 23 iunie 2003, se oferă o posibilă definire. Prevederile acestui document nu au puterea unei legi, aprobate de Parlament.
În conformitate cu acest document „Securitatea naţională este starea naţiunii, a comunităţlor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitatea economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, a atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”.
În conformitate cu acelaşi document domeniile securităţii naţionale sunt apărarea naţională, siguraţa naţională şi ordinea publică.
Din perspectiva realităţilor putem afirma că securitatea naţiunii poate fi considerat un „concept esenţial contestat” de lumea politică actuală. Peter Gill susţine că „în sens general SECURITATEA este un sentiment individual sau colectiv, care defineşte inexistenţa unor ameninţări şi pericole externe, atît fizice, spihice sau psiho-sociale, care pot impieta realizarea sau prezervarea unor obiective considerate esenţiale, precum viaţa, libertatea, autoidentitatea şi bunăstarea. Această noţiune a securităţii implică probabilitatea existenţei incertitudinii”.
Paleta ameninţărilor actuale nu poate fi sesizată în totalitate, întrucît unele dintre acestea, apreciate a fi dominante în cadrul percepţiei, pot fi nesemnificative în realitate. În al doilea rînd, este necesară departajarea între ameninţări, care pot aduce atingere grave securităţii naţiunii, şi cele care sunt din familia cotidiană a incertitudinilor, proprii competiţiilor economice.
O abordare pragmatică a problematicii securităţii presupune să acceptăm că nivelul incipient este definit din vulnerabilităţi (determinabile prin analizele SWOT). Gestionarea inadecvată a acestora va determina transformarea lor în riscuri. Dacă vom tratat riscurile neperfomant ne vom confrunta cu emergenţa ameninţărilor. Acestea, negestionate adecvat, vor determina confruntarea noastră cu agresiuni.
Studiind „US Legal Code”, din anul 1970, Harold Reylea a identificat că 240 din cele 390 de referiri la securitatea naţiunii erau centrate pe autoritatea discreţionară acordată Preşedintelui SUA. În nici una dintre aceste referiri nu a fost definită securitatea naţiunii, dar efectul cumulativ, fără îndoială, a vizat acordarea unei mobilităţi impresionante puterii executive în a defini „securitatea naţiunii” şi, pe cale de consecinţă, identificarea „acţiunilor oportune”.
În cadrul tezei mele de doctorat am avansat o definire a acestui domeniu, bazat pe abordarea sociologică a naţiunii, ca fiind o procesualitatea socială, cu o dinamică internă determinată de capacitatea factorilor de decizie şi a cetăţenilor de procesa, tot mai performant, informaţia socială. În opinia mea „ o naţiune este în stare de securitate dacă se reproduce şi funcţionează astfel încît este capabilă să valorifice concluziile procesării interogative, în domenii şi ritmuri care permit adaptabilitatea optimă evoluţiilor sociale – interne sau transnaţionale -, competitivitatea în domeniile relevante mediului economic globalizat, capacitatea de identificare a oricăror agresiuni sociale, indiferent de natura şi sursa lor, iar în cazul producerii acestora generarea unor capabilităţi adecvate de contracarare, în modalităţi care nu-i reduc capacitatea de reproducere”.
Cu alte cuvinte, o naţiune (este valabil şi la nivelul unei firme sau al unei persoane) îşi poate gestiona starea de securitate doar dacă deţine capabilităţi performante de „captare a stării”, menite a sesiza, la timp şi relevant, o gamă cît mai largă de agresiuni directe sau discrete, precum cele energetice (din gama celor armate) sau informaţionale, financiar-bancare, culturale, ecologice, imagologice, etc.
La ora actuală agresiunile proprii mediului intern şi internaţional sunt remodelate în sensul că agresarea indirectă, ascunsă, de tip informaţional devine componenta fundamentală. Arma informaţională – operăm azi cu sintagma „infowar” – vizează atît manipularea oamenilor cît şi a centrelor de decizie!
Se afirmă că realitatea depăşeşte imaginaţia. Domeniul securităţii este un excelent exemplu în acest sens. Din aceste raţiuni, şi nu numai, statul trebuie să reconsidere modalităţile de gestionare a domeniului securităţii. Familia de vulnerabilităţi tot mai diversă, retragerea statului din economie, mutarea centrului de greutatea pe administrarea comunităţilor şi existenţa unor resurse tot mai limitate impun o nouă abordare. Din păcate conservatorismul unor instituţii şi tendinţa statelor (mai ales a celor aflate în tranziţia de la statul autoritar spre cel participativ) de a menţine un control exagerat asupra evoluţiei societăţii constituie un obstacol major în adaptarea legislativă şi deschiderea spre identificarea, şi implementarea, parteneriatelor public-privat.

2) Parteneriatul public-privat, ca soluţie a gestionării domeniului securităţii, este o necesitate obiectivă şi în perfectă rezonanţă cu noile caracteristici ale mediului de securiate. Pentru a realiza un demers reciproc avantajos trebuie să definim domeniul în care serviciile private de securitate operează. Adică unde şi cum vor contribui la realizarea gradientului general de securitate al unei naţiuni.
Pentru a realiza acest obiectiv trebuie realizată, în primul rînd, conştientizarea decidenţilor guvernamentali asupra avantajelor acestui tip de parteneriat. Conştientizarea se face printr-un efort comun de înţelegere şi educare a celor implicaţi în gestionarea acestui domeniu. Din păcate se menţine un gen de „fundamentalism”, care este promovat de angajaţii guvernamentali, în care statul este „axa de forţă” a gestionării securităţii naţiunii. Statul trebuie să accepte acest nou partener – sfera privată – şi să definească împreună „regulile jocului”.
Din analizele realizate consider că putem vorbi despre securitatea internă şi securitatea externă a unei naţiuni. Securitatea internă vizează securitatea socială şi protecţia populaţiei (calamităţi naturale, dezastre sau accidente industriale). Ea se va ocupa de activitatea de contrainformaţii şi contraspionaj, corupţie, sabotaje sau acţiuni teroriste, atacurile asupra infrastructurilor critice. Securitatea internă va asigura mediul proprice dezvoltării economice şi realizării bunăstării cetăţenilor.Securitatea externă vizează posibilele agresiuni militare, criminalitatea transfrontalieră şi gestionarea conflictelor latente din proximitatea teritorială. Ea mai vizează participarea la diferite misiuni internaţionale, de menţinere sau de impunerea păcii în zonele de conflict.
Este de domeniul evidenţei că activitatea privind serviciile private de securitate se referă la dimensiunea internă a securităţii. Diversitatea şi magnitudinea diferită a vulnerabilităţilor şi riscurilor, proprii comunităţilor, mediului de afaceri sau cetăţenilor, trebuie să fie domeniul de gestionare al companiilor care oferă servicii private de securitate. Cu ale cuvinte, aceste servicii sunt chemate să administreze domeniul de „low intensity” sau „low profile” al securităţii naţiunii. Putem avansa conceptul de „nanosecuritate” sau „microsecuritate”.
Transferul proprietăţii asupra economiei spre sectorul privat, reducerea rolului statului în gestionarea comunităţilor, emergenţa unor agresiuni (precum cele teroriste, imagologice, informaţionale, cibernetice, etc.) care vizează persoanele precum şi diminuarea considerabilă a resurselor pe care statul le poate aloca domeniului securităţii au determinat o glisare naturală a responsabilităţii unei părţi a securităţii spre companii, comunităţi sau cetăţeni.
Soluţia de tip win-win este parteneriatul public-privat, iar în cadrul acestuia (în sfera securităţii) dezvoltarea dialogului social în sfera serviciilor private de securitate. Acest dialog trebuie realizat în cîteva planuri, astfel: dialogul cu instituţiile guvernamentale, cu comunităţile, cu mediul de afaceri şi cu cetăţenii.

3) Industria privată de securitate, ca parte a parteneriatului public-privat, trebuie să se implice activ şi constructiv în dezvoltarea dialogului atît cu partenerii cît şi cu beneficiarii serviciilor sale.
Nu de puţine ori se afirmă, în cadrul chiar al unor reuniuni ştiinţifice, că asistăm la procesul de „privatizare a securităţii”. Este o abordare eronată şi generatoare de suspiciuni din partea celor care cred, prin apartenenţa la mecanismele de guvernare, că domeniul securităţii este exclusiv al statului. Din aceste raţiuni, şi nu numai, nu există preocupări serioase de definire a unui cadrul legal adecvat susţinerii dialogului social în sfera securităţii.
În egală măsură nu există nici preocupări constante şi performate din partea celor care aparţin domeniului serviciilor private de securitate de a realiza un lobby politic şi administrativ benefic obiectivelor finale. Nu sunt exploatate minimele elemente favorabile acestui demers incluse în cadrul legal actual. Aş da un singur exemplu: în cadrul „Strategiei de Securitate Naţională a României” (2007) se prevede în finalul documentului se afirmă că „cetăţeanul român este principalul beneficiar al politicii de securitate şi, deci, are dreptul şi datoria de a contribui activ la construcţia ei cotidiană,...,De aceea, cetăţenii trebuie să-şi dezvolte un comportamnet participativ şi responsabil, educaţia civică fiind calea cea mai potrivită...”
La nivel naţional şi internaţional, ca urmare a complexităţii mediului de securitate şi a faptului că civilii au devenit ţinte ale acţiunilor teroriste, a fost lansat conceptul de „cultură de securitate”. Realizarea acestui produs final – cultura de securitate – impune, în opinia mea, demararea unui proces amplu de educare în domeniul securităţii a cetăţenilor. În acest demers educaţional dialogul social şi implicarea industriei private de securitate trebuie să fie mult mai amplă, decît la ora actuală.
Remarcăm faptul că au fost certificate universităţi care oferă masterate în sfera privată a securităţii iar SRI are chiar un masterat cu titlul „Master educaţional în cultura de securitate” dar în cadrul cursurilor nu putem sesiza vreun reprezentant al domeniului privat al serviciilor de securitate.
Dialogul social în cadrul industriei private de securitate poate să se desfăşoare în două planuri:
• În plan vertical – cu instituţiile care definesc matricea legală şi gestionează domeniul securităţii la nivel naţional.
• În plan orizontal – cu partenerii din acelaşi domeniu (pentru definirea unui set comun de proceduri, conform recomandărilor CoESS), cu societatea civilă (există ONG-uri cu preocupări în sfera securităţii), cu mediul educaţional (mediul academic) şi cu beneficiarii.

Concluzie
Securitatea naţională nu este încă definită printr-o lege. Trebuie să susţinem demersurile de clarificare a domeniului de acţiune al industriei private de securitate. Ne situăm în cadrul securităţii interne şi oferim servicii private de securitate pentru comunităţi, mediul de afaceri privat şi cetăţeni. Putem vorbi despre „nanosecuritate” sau „microsecuritate”.
În opinia noastră, premisa fundamentală de la care pornim acest dialog este situarea domeniului nostru de analiză în cadrul dimensiunii nonmilitare a securităţii naţionale, cu centrare pe activităţi de protecţie (personală, afaceri sau comunităţi).
A doua condiţie, necesară şi suficientă, pentru întărirea dialogului social, este generarea unui caru legal care să permită, pe de o parte, definirea domeniului de acţiune al industriei rivate, şi, pe de altă parte, definirea unor mecanisme de control care să permită instituţilor statului să coopereze şi să supravegheze activitatea acestora, mai ales din perspectiva securităţii. Dimensiunea economică a acestei activităţi este supusă controlul legal în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Trebuie să ne implicăm în procesele educaţionale care au ca finalitate realizarea unei culturi naţionale de securitate. Pentru obţinerea unui suport politic şi administrativ benefic trebuie să fim „la fel de apropiaţi” de toate forţele politice din mediul politic actual.
Performanţa serviciilor oferite este obiectivul nostru fundamental, căci constituie garanţia noastră ca parteneri viabili de gestionare a domeniului privat al securităţii. Dialogul social presupune, ca o premisă necesară şi obligatorie, clarificările necesare în interioritatea domeniului căruia aparţinem. Rivalităţile interne, calitatea îndoielnică a serviciilor oferite sau abordarea secvenţială sunt vulnerabilităţi care subminează orice formă de dialog social.
Depăşirea acestora este la fel de importantă ca demararea dialogului social cu partenerii instituţionali sau privaţi.